Înca un pas spre Revoluţie

Am onoarea sa va prezint un articol foarte interesant si bine scris, redactat de colegul meu, Adrian Panaite:.

După aproape 20 de ani de pseudo-democraţie ne-am învăţat să nu mai avem cine ştie ce aşteptări de la politicieni. Dovedind un scepticism realist, tot mai mulţi români s-au îndepărtat, încetul cu încetul, de un mediu politic anost în plan ideatic şi din ce în ce mai neruşinat în ceea ce priveşte hoţia şi prăduirea banului public, nepăsarea generalizată şi sfidarea cetăţenilor, favoritismul clientelar şi promovarea incompetenţei, lipsa principiillor şi asocierea de gaşcă, ignoranţa în materie de guvernare şi proasta gestiune a finanţelor ţării. La aşa comportament din partea clasei politice, nici nu trebuie să ne mire absenteismul record de la ultimele alegeri. Şi nu ar fi cazul să fim surprinşi dacă la următorul scrutin vor vota exclusiv ciracii de partid şi rudele candidaţilor.
Ne lăudăm cu instituţii de tip european, goale de orice conţinut, cu 20 de ani de „experienţă democratică”, dar refuzăm să vedem compromiterea accelerată a acestei pseudo-democraţii pe care am importat-o – caricatural – din Occident la începutul anilor ’90. Deşi unora dintre noi încă ne place să ne minţim frumos, cu viitorul european al ţării, adevărul este cu totul altul: românii au lăsat goală casa politică ridicată în pripă, cu fundaţii şubrede, arhitectură pretenţioasă, dar îngrozitor de încărcată şi construită din materiale cu rezistenţă minimă. Da. Românii refuză să mai simuleze democraţia şi i-au lăsat pe politicieni să îşi joace până a capăt teatrul grotesc al mimării interesului naţional.
În loc să înţeleagă însă acest semnal de avertizare care ar trebui interpretat ca o ultimă atenţionare că jocul se apropie de sfârşit, politicienii noştri au crezut că au primit un cec în alb de la alegători. Greşesc amarnic dacă îşi închipuie că pasul înapoi făcut de români înseamnă liber la furat, liber la legiferat strâmb, liber la clientelism, liber comportamentului arogant cu care am fost obişnuiţi până de curând. Cu toate acestea, am observat în răstimpul scurs de la alegeri un dezmăţ incredibil al clasei politice, în totală contradicţie cu promisiunile electrorale, cu cerinţele de responsabilitate pretinse de actuala criză globală şi, în general, cu tot ceea ce ştim despre decenţă.
În primul rând, reţinem ieşirea pe uşa din dos a Cabinetului Tăriceanu. A doua zi după scrutin s-a anunţat că majorarea promisă a pensiilor nu se va realiza. Puteau să mai aştepte să treacă o săptămână pentru a nu bate chiar într-atât de tare la ochi. Dar nu a fost cazul. Mai lipsea doar precizarea: „V-am păcălit! Bine ca aţi votat, fraierilor!” Apoi, a venit noua formulă a taxei auto, care a scandalizat imensa majoritate a populaţiei active. Un cadou nemeritat acordat unui segment supradimensionat al dealerilor de automobile din import, această găselniţă legislativă îi sfidează pe românii cu venituri modeste care, în cazul în care refuză să se supraîndatoreze pentru a achiziţiona maşini noi la preţuri care includ marje de profit nesimţite, sunt invitaţi să rămână pietoni. Adepţi ai teoriei pieţei libere doar „din gură”, „capitaliştii” noştri, reprezentanţi ai unor branduri auto pe care le rostesc numai pe nas, sunt realmente terifiaţi de concurenţa reală – care vine într-adevăr în folosul consumatorilor – reprezentată de vehiculele second-hand. Noroc de guvernul „liberal” care a reuşit să scoată din căciulă aşa minunăţie de lege! Şi, pentru că e angoasant rău de tot să pleci de la guvernare pentru o perioadă nedefinită, PNL a avut grijă să mai tragă câteva tunuri pe ultima sută de metri, dintre care vânzarea platformei Rulmentul din Braşov este de departe cea mai revoltătoare. Cam aşa şi-a încheiat mandatul de risipă Guvernul Tăriceanu, „beneficiarul” prestaţiei unuia dintre cei mai slabi miniştrii de finanţe din istoria României. Cu ordonanţe în folosul exclusiv al clientelei şi cu visteria goală. Practic, în loc să se comporte ca un gospodar care să gestioneze eficient un context internaţional fericit, Executivul liberal s-a asemănat mai degrabă cu „beţivul satului” care, după ce a terminat toată agoniseala, a ales să bea pe datorie. Doar aceasta este analogia pe care o putem atribui unui Guvern care, la capătul unui ciclu de 8 ani de creştere economică, ajunge să se împrumute de două ori pe săptămână cu dobânzi substanţiale pentru a ţine pe linia de plutire o maşinăria administrativă.
Dar dacă pe liberali i-am văzut în mod clar că urmăresc principiul „ia banii şi fugi”, am fi putut găsi ceva mai multă decenţă de la reprezentanţii PSD şi PD-L, măcar pentru că vor să guverneze ţara într-o perioadă dificilă. Decepţie totală! Nici măcar nu s-au obosit să mimeze seriozitatea. Întocmirea unui program de guvernare propagandistic, realizabil doar prin eventuale minciuni statistice, precum şi avansarea unor persoane decredibilizate sau având competenţe neverificate, ne dau măsura responsabilităţii celor ce au avut pretenţia să preia frâiele guvernării.
Dacă vrem să ne risipim şi ultimele iluzii este suficient să ne uităm la desemnarea premierului. Nu numai că nu au fost în stare să găsească un om cu experienţă economică, capabil să înţeleagă dificultăţile cu care ne confruntăm, dar ne-am trezit cu Emil Boc, politrucul prin excelenţă, omul fără convingeri, care îşi reformulează concepţiile după ultimele evenimente politice, care clamează cu aceeaşi vehemenţă, citând texte constituţionale, în mod diametral opus speţe identice, care ieri ne vorbea convins despre „adevărata social-democraţie” şi astăzi se dă popular, care nu se sfieşte să spună că albul e negru şi negrul e alb în funcţie de interesul de partid. Creierul pârloagă al noului premier, pe care preşedintele Băsescu face, după bunul plac, tot felul de culturi sezoniere, nu poate fi o garanţie a unei guvernări precise şi coerente. Şi cum putem să fim încredinţaţi că economia se află pe mâini bune, când în ministerul de resort găsim şmecherul intrat în folclorul public prin borduriadă şi care, de bine ce a gestionat primăria Capitalei, nici nu a mai avut curajul să se prezinte în faţa alegătorilor pentru câştigarea unui nou mandat? Iarăşi, cum putem fi liniştiţi cu privire la finanţele publice, când la conducerea acestora se află omul de casă a personajului mai sus amintit, un ageamiu în domeniu, pe lângă care Varujan Vosganian ar putea în viitor să ne apară drept un profesionist desăvârşit?
Ce să mai spunem de îngrămădirea în noile structuri ale unor persoane fără vreo competenţă dovedită, goale de orice conţinut, pe dinafara domeniilor pe care sunt puse să le administreze şi cu legitimitatea zero în faţa românilor cât de cât cu scaun la cap. Ce anume o recomandă pe insipida Roberta Anastase pentru fotoliul de preşedinte al Camerei Deputaţilor pe care au stat odinioară Mitropolitul Nifon, Mihail Pherekyde, Alexandru Lapedatu, Nicolae Iorga, Duiliu Zamfirescu ori Mihail Sadoveanu? Sau ce caută în fruntea turismului şi pe ce criterii a ajuns acolo preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stapâna noastră, de scandaluri născătoarea şi pururea tupeista Elena Udrea?
Toate aceste numiri după criterii de clan, toată târguiala din ultimul timp dintre PSD şi PD-L care nu a avut la bază decât funcţii şi accesul la robinetele cu bani ne avertizează că, departe a avea parte a guvernarea responsabilă şi cumpătată care ar fi necesară în actualul context, am putea să ne confruntăm cu aceeaşi politică post-decembristă a batjocurei de banul public. Şi atenţie! La pândă stau o mulţime de şmecheri ale căror afaceri şchioapătă şi care, în nolul climat macroeconomic, nu întrevăd o altă cale de menţinere a profiturilor decât accesul la fondurile guvernamentale. Din păcate, aşa cum a început marea împărţeală şi ţinând cont de personajele ajunse pe funcţii, noua putere nu pare a arăta intenţii dintre cele mai onorabile. În numele ajutorării economiei şi a contracarării efectelor crizei financiare internaţionale, să nu ne mirăm dacă vom vedea o avalanşă de decizii dubioase, de sume ajunse în zone nemeritate. Sper totuşi, ca efectele devastatoare ale dereglării angrenajului de creditare şi consum denumit economie naţională asupra societăţii româneşti în ansamblul ei să schimbe dramatic percepţia factorilor de decizie politică. Şi poate totuşi se vor găsi atunci minţile luminate care să înţeleagă că noua conjunctură istorică trebuie abordată cu mai multă chibzuinţă şi prevedere, cu cât mai puţină risipă şi – dacă se poate – fără personaje pe care generic le-am putea numi „Monica Iacob Pitzi”.