“Eat, Pray, Love” cu Elizabeth Gilbert

Eat, Pray, Love sau pe romaneste Mananca, Roaga-te, Iubeste de Elizabeth Gilbert. Daca as fi vazut copertile acestei carti intr-o librarie, nu m-ar fi convins sa o cumpar. Memoriile, jurnalele nu sunt tocmai preferatele mele. Dar daca o carte ajunge in mainile mele, nu ratez ocazia de a-i acorda totusi o sansa.

Trecand acum peste toata povestea cu bestseller si proiect de film cu Julia Roberts, cartea este interesanta.
Autoarea isi prezinta propria poveste, descrie un intinerar si reda destinul unui personaj care gaseste curajul de a lua totul de la inceput: la varsta de 30 de ani pune capat unei casatorii nefericite, urmand a trece printr-un proces de divort infernal. Dupa ce “incheie actele” cu “fosta viata” porneste in cautarea fericirii. Merge in Italia unde are grija de corpul sau pe care il rasfata cu cele mai deosebite mancaruri. Apoi merge in India unde ia contact cu spiritualitatea, invata sa se roage si sa creada. Iar la sfarsit, ajungand in Indonezia, conoaste adevarata iubire.

Autoarea transmite intr-un stil original ideea conform careia fericirea este strans legata de echilibru, armonia cu tine insuti si de liniste.
Odata ce stii sa ai grija de corpul tau, de sufletul tau, esti pregatit sa iubesti.
Cartea nu ofera un exemplu ci incerca sa explice ca fericirea se castiga, ca este un trofeu pentru care trebuie sa lupti.

Trecand peste stilul dulceag, pe gustul gospodinelor care il idolatrizeaza pe Coehlo, cartea descrie o frantura de optimism. Daca te regasesti in ea si daca stilul te prinde ajungi sa plangi, sa razi, sa speri si sa iubesti o data cu personajul.
Ca doar de asta este bestseller si proiect de film cu Julia Roberts, nu?!

bye-bye, putine “esecuri” si multe “succesuri”!

Ziarele si televiziunile dezvaluie in fiecare zi, zeci de cazuri de coruptie, mita, evaziune. In fiecare moment al vietii suntem publicul unui spectacol care nu mai reprezinta o noutate, ci o obisnuita.
Nu mai surprinde pe nimeni ca Parlamentul este populat numai de incompetenti. Nu mai surpinde pe nimeni ca demnitarii nostrii, una spun in campanii si alta fac dupa. Am ajuns la stadiul de a lua un credit de 20 de miliarde de euro, o suma pur si simplu fabuloasa (care ar fi suficicenta pentru a pune bazele unei noi tari) si care nu va merge nici in infrastructura, nici in salarii, nici in educatie, nici in sanatate… ci in banci!
Am atins punctul in care, fara un strop de jena fata de contribuabilul de rand care le platateste viata de lux, mai marii tarii ni se adreseaza cu apelativele “DERBEDEUL DRACULUI”, “GAOZAR”, “TIGANCA IMPUTINTA”. Asta se intampla cand ne permitem sa ii intrebam DE CE?.

Si pentru ca m-am saturat sa incerc sa inteleg anormalitatile de aici, pentru ca am obosit sa analizez “Coalitia – furam pentru Romania”, pentru ca nu mai pot sa ii ascult pe acesti mincinosi notorii care se plimba si pe banii mei de la Guvern la Parlament, via Cotroceni, pentru ca refuz sa fiu reprezentata in Europa de caricatura EBA si de maimutoiul Becali, va spun LA REVEDERE!

Nu mai vreau sa imi distrug neuronii incercand sa aleg din 4 in 4 ani dintre aceiasi indivizi, pe care ii stiu – sunt tot aia care au furat, care au mintit si care care vor urma sa conduca tara cu incompetenta si nerusinare. Nu ma mai pot preface ca totul e OK, pentru ca nu e si nici nu va fi. Plec… nu numai de la Facultatea pe care tocmai am absolvit-o, nu numai de la job-ul pe care l-am indragit, nu numai din Bucuresti. PLEC din Romania!
Prin urmare… la revedere, multe “succesuri” si putine “esecuri” va doresc!

Poftiti in comisia de cultura!

Indiferent dacă este criză sau nu, multitudinea problemelor culturii româneşti rămâne pe ultimul loc în agenda guvernanţilor, deputaţilor, senatorilor şi a demnitarilor noştrii. La această concluzie am ajuns după ce am încercat să discut cu mai mulţi membri ai Comisiei de cultură din Camera Deputaţilor pe tema dificultăţilor cu care se confruntă artele plastice, teatrul şi cinematografia în special în această perioadă de criză. continuarea aici

Romania absurdului si Codul Penal

Eu nu mai inteleg nimic din tara asta.
A fost o mare zarva cu schimbrea Codului Penal. Au vrut sa-l clarifice, sa-l faca mai accesibil. Si atat de mult l-au clarificat incat acum e complet absurd.
Desi suna absolut idiot, desi e greu de crezut ca doar atat au putut concepe demnitarii nostri, e adevarat: legea spune ca tu, in propria ta casa, nu ai dreptul la legitima aparare decat in fuctie de ceas.
“Se prezumă a fi în legitimă apărare, (…), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, fără drept, în timpul nopţii, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace” spune legea.
De aici rezulta ca daca intra un hot la tine in casa, ziua, ar trebui sa-l inviti la o cafea sau daca nu-i face bine cofeina, sa-l servesti cu un ceai de tei.

In acest context e greu de crezut ca ar mai exista un strop de competenta, dar da, au fost creiere care au sesizat ca acesta prevedere a aberanta. Si au completat textul: legitima aparare se prezuma nu numai in timpul noptii ci si dimineata si seara. Genial!!!

Deci acum e clar. Daca intra unul peste tine in timpul noptii, diminetii sau seara ai dreptul la legitima aparare. Daca intra ziua, NU!!!
Dar desi totul este evident, sunt unii care pricep mai greu. Si intreb si eu: daca vine un stimat hot peste mine la ora 11,45? Cum sa-l tratez? Ceai, cafea, formez 112, sau iau in considerare faptul ca poate are intentii bune, desi mi-a spart usa? Poate vrea sa imprumute “Viata pe un peron” sau “Filosofia Antica”, nu?

Milionar, milionar… dar Oscarul e Oscar!

Lovitura pe care Vagabondul Milionar a dat-o in noaptea Oscarurilor a fost o lovitura si pentru mine. Eram convinsa ca Oscarul pentru cel mai bun film va ajunge in mainile ciudatului Benjamin Button; strania poveste mi-a atins coarda sensibila la modul “cel mai, cel mai”, motiv pentru care am si pariat pe B.B. Dar in mod evident am pierdut iar povestea lui Button a fost marele perdant, principala victima a Oscarurilor (pararea mea!) Ar fi meritat cel putin premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat, daca nu pentru cel mai bun film. Vagabondul insa, a luat tot… e in natura lui – ii dai un premiu iar el pleaca cu cat poate duce: si Oscarul pentru cel mai bun film, si pentru cea mai buna imagine, si pentru cel mai bun montaj, si pentru cea mai buna coloana sonora, cea mai buna tema muzicala si pentru cel mai bun mixaj de sunet.
Nu ma intelegeti gresit. Am vazut filmul – e minunat. Insa Academia a exagerat. Prea mult pentru aventura milionarului vagabond si prea putin pentru strania, sensibila, vibranta Poveste!

Si astfel ma consolez cu locul 7 si cu premiul de la pantacruel.

“Cam tarfa, Constitutia asta”

Presedintele Basescu viseaza incrucisat la schimbare Constitutiei – el vrea printre altele o republica semiprezidentiala si puteri cat mai mari pentru seful statului.
In aceste conditii, schimbare Constitutiei a fost pricipala tema pe la diverse dezbateri. In urma cu cateva zile, Renate Weber, europarlamentar PNL, declarandu-se pentru schimbare, spunea ca, in 1991 si 2003, cand legea fundamentala a intrat in vigoare, Constitutia a fost alcatuita cu “dedicatie”. Pentru cine? Pentru Ion Iliescu si pentru Adrian Nastase, spunea ea uitandu-se in ochii celor doi, participantii de asemnea la intrunire. Concluzia ar fi urmatoarea: daca pana acum Constitutia a servit intereselor lui Iliescu si Nastase, a venit momentul ca de Constitutie sa profite si presedintele Basescu… nu am vrea ca seful statului sa dezvolte un posibil complex de inferioritate, mai ales ca in toamna avem alegeri prezidentiala.

Aceste discutii mi-au amintit de un editorial exceptional scris de Tudor Octavian, Cam tarfa, Constitutia asta:

Ca toate fetitele crescute de un tata batran si facute fara o mama, fara caldura unei familii, Constitutia a deprins de mica numai obiceiuri rele.
La drept vorbind, parintele Constitutiei nu prea a avut vreme de biata copila. stiti doar cum sunt unii barbati, cred ca-i destul sa aduci pe lume un suflet, fiindca se gaseste intotdeauna cineva cu inima larga care sa-l indrume pe un drum drept in viata. Parintele Constitutiei era tot timpul ba la Parlament, unde putea sa-si satisfaca, fara sa-l coste nimic, toate poftele si perversiunile siluind legi, pipaind ordonante si aranjand randevuuri pidosnice cu barbati la fel de viciosi de la alte partide, ba prin tribunale, unde se vindea cu totul pe bani multi.

De Constitutia s-a ocupat mai mult unul, nea Nelu, de felul lui om sarac si cinstit, dar care, neavand copii, n-avea cum sa stie ca-n pieptul unei fetiscane, oricat de inocenta poate sa para aceasta, bate o inima fierbinte si pofticioasa de femeie.

Cativa ani, cat a scos-o nea Nelu prin lume ca sa se faleasca si el ca-i frumoasa si sa spuna oamenii “Ba, ce noroc chior pe Constitutia asta!”, dracoasa s-a tinut de fecioara. Ca era cu adevarat fata mare sau ca gresise de nubila cu vreunul din vanatorii de zestre care se dadeau pe langa zambaretul de nea Nelu nu se putea sti. Se vorbea insa ca si nea Nelu o abuzase binisor vreo doi ani. Dar cum parerile erau impartite, in sensul ca asa-i trebuia Constitutiei, daca umbla cam despuiata si le facea zambre la toti, parerile celor care o socoteau fata mediului in care crescuse nu prea contau.

o mie de motive

daca cineva se intreaba de ce nu am mai trecut pe aici, trebuie sa stie ca sunt o mie de motive si obiective pentru care nu am mai scris: sesiunea (de care abia am scapat ), o raceala puternica, puternica ( ce mi-a aratat ca pentru aceleasi simtome, existat tot atat de multe diagnostice pe cati doctori sunt ), si nu in ultimul rand munca, munca, munca… dar acum am revenit: sesiunea a trecut, raceala la fel. sooo… bine v-am regasit!

Horaţiu Mălăele: “Cred că şi râsul va mântui lumea”

Şi asta numai dacă lumea îşi va conştientiza păcatele care o aruncă în mlaştina mârşăviei.
Ei, bine, ar fi prea de tot sau nesperat de mult să credem că bisturiul râsului poate îndrepta “incidentele” morale care sluţesc, dintotdeauna – şi astăzi mai mult ca oricând – chipul omenirii. Dacă stai, însă, de vorbă cu Mălăele, a cărui convingere, în acest sens, este aproape molipsitoare, s-ar putea să ai o altă viziune asupra tabloului proximei “defrişări” a răului devastator, sinonim cu minciuna, trădarea, ipocrizia, corupţia şi turnătoria. În sinceritatea şi profunzimea afirmaţiilor sale, dar şi a construirii zecilor şi sutelor de roluri cu care actorul, regizorul, pictorul şi caricaturistul Horaţiu Mălăele ne-a convins că numai aşa crede “că poate comunica cu lumea”, şi l-a luat drept aliat pe Gogol. “De cine râdeti? De voi râdeti!”- replica finală din piesa “Revizorul “, recent pusă în scenă de Mălăele laTeatrul de Comedie, pare să fie cheia unei reuşite operaţii de conştiinţă ce deschide drumul mântuirii prin râs, iar publicul răspunde cu hohote.
Între două filmări şi un spectacol, urmate de un meci cu miză… amicală, pe un teren de tenis, undeva, în Bucureşti, îi înţeleg mai bine opţiunea şi ataşamentul faţă de dramaturgia rusă, dar şi excelentele calităţi de regizor prin care ne demonstrează că o piesă clasică, scrisă acum 170 de ani, este de o covârşitoare actualitate.

***

- Sportul vă acaparează de dragul mişcării sau este un pasaj necesar între scenă, şevalet şi ecran?

- Joc de câţiva ani buni pentru că îmi face mare plăcere să mă mişc. Sunt într-o companie extrem de plăcută, cu câţiva prieteni, şi mă simt foarte bine în pielea mea. Sportul îţi înlesneşte multe lucruri. Te ajută, de pildă, să-ţi înlături acea carcasă neplăcută care te împiedică să gândeşti normal, ceea ce i-ar bucura pe duşmanii tăi (se amuză !). Iar ăsta e un lucru rău.

- Succesul dumneavoastră cu spectacolul “Revizorul” ar trebui să le mute centrul de interes. Mai bine s-ar întreba cum aţi luat în stăpânire universul literaturii şi dramaturgiei ruse. Eu însămi, deşi nu ard de nerăbdare să devin unul din „duşmanii” dumneavoastă, vă propun o incursiune în istoria acestei pasiuni.

- E o pasiune veche, din copilăria mea târgu-jiană, care a continuat în copilăria mea profesională. Sunt un mare iubitor al campionilor ruşi ai literaturii începând cu Dostoievski, Gogol, Gorki, Cehov, în special. Cred că fără contribuţia rusă, ar fi un gol imens în literatura umanităţii. Iubesc textele ruseşti, poveştile, patima, pasiunile şi tăcerile lor, pentru că ruşii sunt extraordinar de bogaţi sufleteşte; un popor fabulos care a dat o literatură şi o dramaturgie despre frământările, mărirea şi micimea noastră, despre nimicnicia noastră. Iată, Gogol a scris extraordinar de cinic despre făţărnicie, corupţie, minciună, viclenie, înşelăciune. Toate astea cu o detaşare şi, în acelaşi timp, cu un umor fantastic. Nu ştiu dacă pot să măsor în cuvinte această înaltă ţinută a literaturii ruse, cert este că în micimea mea sunt acaparat de aceste creaţii înalte ale culturii umanităţii. Contactul cu această piesă a început cu mult timp în urmă; o cunoşteam, unele spectacole de referinţă montate la noi au făcut carieră, au intrat în legendă, chiar au creat legende, cum ar fi “Revizorul” pus în scenă, la Bulandra, de Lucian Pintilie. Un spectacol care a făcut multă vâlvă la vremea respectivă pentru că a detronat din funcţii nişte personalităţi ale teatrului românesc, cum ar fi domnul Ciulei, pe care autorităţile timpului l-au silit să suspende spectacolul şi apoi, părăsind direcţia teatrului, să ia drumul străinătăţii. Ceea ce contează este că lumea teatrală a fost acaparată de acest text. Noi, acum, am crezut că avem o distribuţie, “confiscată” de literatura rusă de care vorbeam şi de temeinicia acestui text, şi am găsit de cuviinţă că ar fi bine să montăm “Revizorul”. Aşa s-a născut ideea, aşa s-a născut apoi redramatizarea textului, prin readaptarea lui pe criterii mai moderne: am tăiat câteva lucruri pentru imaginea de ansamblu, fiindcă aşa am găsit noi de cuviinţă. Cred că este un spectacol mare, pe care îl datorez, în mare parte, trupei de la Comedie – fidele, dăruite – şi, evident, acestui text fenomenal.

- Cum vedeţi raportul adaptării la modernitate a unei piese clasice? Unde trebuie să se oprească regizorul? Vă întreb pentru că am văzut, de curând, în peisajul teatral bucureştean şi eşecuri …

- Evident, proporţiile trebuie să fie bune. În primul rând, toţi actorii trupei fac nişte mici bijuterii şi e o mare performanţă pentru ei şi o mare bucurie să locuiască în spectacolul acesta. De fapt, majoritatea dintre ei îmi sunt prieteni şi distribuţia s-a făcut aproape automat. Apoi, am căzut de acord cu scenografa Lia Manţoc că ar fi mai bine să avem câteva elemente de decor minimal şi un anumit tip de costume. Intenţia noastră a fost să asamblăm această poveste într-un spaţiu atemporal. Într-un fel am reuşit pentru că subiectul spectacolului este extrem de actual, şi atunci l-am găsit pe Gogol cu atât mai contemporan. Am vrut să arătăm lumii că problemele, indiferent de zona geografică şi de sistemele politice ale timpului, erau aceleaşi acum o sută şi ceva de ani şi poate că vor fi peste încă un veac.

- Ceea ce stârneşte râsul şi întristează, deopotrivă…

- Întristează sau nu, este ca un destin: nu poţi să i te opui. Locuim în spaţiul ăsta şi îl populăm şi noi aşa cum putem, pentru că teatrul este o fereastră deschisă sau o oglindă clară care îi arată lumii şi urâţenia şi frumuseţea şi înălţimea şi căderea.

- Credeţi că prin râs se mai pot îndrepta lucrurile? Teatrul, asemenea caricaturii – iar dumneavoastră stăpâniţi foarte bine acest gen al graficii – poate salva lumea de la ridicol ?

- Eu cred că da. Râsul nu este un bun coleg al patimii, iar acolo unde nu e patimă, e mai multă raţiune. Altfel spus, râsul face casă bună cu raţiunea. Prin râs poţi să te îndrepţi; el este un bun îndreptar şi cel mai comod. De asta fac parte dintr-un fel de gaşcă, un grup care crede că râsul va mântui lumea, aşa cum spuneam undeva, exagerând, că “mileniul III va fi hohotitor sau nu va fi deloc”, parafrazând pe cineva mai deştept decât mine.

- Unii spun că frumuseţea va salva lumea…

- Probabil, dar frumuseţea este subiectivă.

- Ca şi publicul, de altfel. În proiectele dumneavoastră ce categorie de public primează?

- Eu sunt adeptul unui spectacol care să placă şi unui copil şi unui bătrân, şi unui prost şi unui înţelept. Adică, indiferent din ce categorie face parte cel care vine la spectacol, să plece, după două ore, câştigat. Dacă un idiot vine în sală şi pleacă de acolo îngândurat, pentru mine spectacolul acela a modificat o structură. Nu sunt adeptul spectacolelor adresate unor elite mici. E vorba de acelea încurajate îndeobşte de o lume critică, uneori ciudată, alteori foarte clar necunoscătoare.

- Cum reacţionaţi la relele zilelor noastre care pot să mutileze destine? Sunt, totuşi, greu de corectat numai prin râs…

- Mă deranjează făţărnicia, trădarea; am avut parte de oameni în care am investit foarte, foarte mult şi o trădarea din partea lor e ca un cutremur fenomenal, adică e ca şi cum te-ar renega unul din părinţi. Mă deranjează minciuna ca argument sau minciuna interesată. Eu sunt un tip moral şi ca atare aleg şi concretizez proiectele morale prin care ar trebui să sprijin omul. Teatrul este un fel de îndreptar : poate să-ţi arate cu cinism cam unde eşti sau unde ne situăm, dar nu te îndreaptă numai el singur. Biserica poate să te călăuzească, să-ţi deschidă nişte uşi spre Dumnezeu şi să te mântuiască.

Interviul a fost realizat de Veronica Selis si publicat in Observatorul.

Teoria conspiratiei… sau poate nu

In urma cu ceva timp scriam despre asta aici. Iar acum am gasit asta (aveti putina rabdare si vedeti macar despre ce e vorba, va promit ca merita!). Sa fie numai teroia conspiratiei? Poate, dar eu nu cred!

Banii pentru educatie, la clientii politici

In mai 2008, Primaria Sectorului 2 a decis sa investeasca exorbitanta suma de 41 de milioane de euro pentru construirea a 18 gradinite in sectorul cu pricina. Trecem peste afacerile care s-au facut atunci, cu doua saptamani inaintea alegerilor, in ideea ca aceasta investitie isi va atinge, intr-un final, scopul: formarea şi educare copiilor.
Nici pe departe, insa.
Desi s-au invesit peste 40 de milioane de euro, gardinitele au lipsuri enorme: parintii sunt fortati sa contribuie cu sume considerabile la fondul scolii pentru a se achizitiona mobilier, carti, jucarii si jocurii. Iar copiii trebuie sa-si aduca la gradinita jucariile de acasa. Si asta pentru ca primaria a construit cladirea si atat. Iar daca l-am intreba pe Ontanu de ce s-a ajuns la aceasta situatie, ne-ar spune, probabil, ca ATAT s-a putut face din fondurile alocate. Adica doar atat s-a putut face din 41 de milionane de euro?
Da! Pentru ca pe metru patrat construit s-a platit 2.000 de euro. Daca asemenea sume merg la firmele de constructii, de unde sa mai fie bani si pentru copii? Nu e suficient ca au o gradinita? Pentru ce le mai trebuie si carti, si jocuri, si jucarii?

Iar Guvernul vrea sa aloce 6% din PIB pentru Educatie. Este evident ca acesti bani vor merge la clientii politici, nicidecum in educatie.